Suntem prezentate societatii ca fiind sexul frumos! Asta se intampla de cand ne nastem, toata lumea fericita, mai putin tatal nostru care isi va incepe cu grijile alea cele mai mari. Bunica, mama, matusa, cea mai buna prietena a mamei si tot asa vor sta in jurul nostru si ne vor da sfaturi inca de cand nu stim nici sa pronuntam un cuvant. Iar tatal, unchiul si bunicul vor fi cei care vor face planuri de genul "o trimitem la cea mai buna facultate". Dar crestem, mergem la gradinita unde ne sunt pentru prima data date peste cap principiile si atunci incepem sa ne schimbam viziunea asupra lumii, cam asa: educatoare ii rea, baietii ne fura creioanele colorate, iar fetele se cearta sau mai rau se bat pe nu stiu ce jucarie. De atunci devenim rele, dar si bune in acelasi timp. Ajungem sa crestem si sa ajungem prin liceu, unde ne indragostim de Fat-Frumosul liceului, care desigur dupa un an sau doi se dovedeste sa fie un capcaun. Cum e sa fii cu fat frumosul liceului? Pai ii ceva de genul: "fata si cum saruta?" sau "fata e bun?"Trecem peste durerea lasata atunci cand ne paraseste si suferim enorm in timp ce el se ofera pregatit pe holurile liceului cu rivala noastra pe care noi o credeam prietena noastra. Dar suferim un an, maxim, si gasim pe altul pe care unele zic mare la toata lumea "ASTA E!" ca si noi vom crede in iubiri deastea care sa dureze. Dar fie. Dar ajungem intr-un punct in care iubirea o rutina si nu mai putem schimba chestia asta sau daca vrem sa o schimbam se termina cu certuri sau cu lacrimi de crocodil.
Suntem doamne atunci cand ne respectam si bem o cafea dimineata si barfim la telefon pe vecina x sau y. Dar niciodata nu le vom arata si lor barfa. Ne purtam adecvat in public si nu incepem sa urlam atat de tare incat sa ne auda si persoanele de la 100 de metri distanta. Si chiar daca o facem, avem motivele noastre. Ne respectam atunci cand mergem la shopping impreuna cu alte doua prietene si culmea nu cumparam nimic, pentru ca nu mai sunt pe gustul nostru. Citim carti de dragoste si bufnim in lacrimi la fiecare "te iubesc". Ne uitam la filme siropoase.
De fiecare data, niciun barbat nu ne va intelege, ca avem nevoie de iubire, sa ne faca sa radem, sa zambim, sa ne faca un mic dejun sau o cina. Atunci cand suntem mult prea obosite, am vrea si noi sa fim rasfatate, tratate ca pe niste femei in toata firea. Dar niciun barbat nu va intelege asta. Daca le vom spune, vor zice sa ne calmam si sa ne gandim mai bine sau o vorba care doare destul de mult. Ar fi foarte bine sa ii facem sa inteleaga ca ei fara noi nu pot si invers.
Ne relaxam atunci cand gatim sau cand intindem rufele la uscat. Urlam uneori la pereti atunci cand nu are cine sa asculte. Avem crizele noastre de nervi pe care numai noi le intelegem. Dar starile de nervi persista cat vor ele.
Oare cand vor intelege ca avem nevoie de o vorba buna, de o imbratisare care sa vina pentru ca si eu simt nevoia si un te iubesc sincer?