Astăzi vreau să fiu fericită. Vreau să uit de lacrimile pe care le-am vărsat. Vreau să mă las purtată de ziua ce îmi vine ca un pansament asupra rănilor deschise. Şi totuşi nu le pot numi răni. De ce? Pentru că rănile nu se văd, nu curge sânge, nu apar alte complicaţii. Sunt doar rănile pe care sufletul meu le-a acumulat. Nu am crezut niciodată că sufletul meu se va revolta împotriva tuturor. Toţi cei care m-au rănit au fost iertaţi. Căci am invăţat să iert, să cred şi să am încredere.

Probabil că am greşit faţă de multe persoane, dar poate cel mai mult faţa de el. Nu am să ii cer socoteală de ce, ce şi cum, o să merg înainte şi el va face parte din trecutul meu şi poate îmi va fi dor de el în prezentul meu. Şi poate va veni o vreme în care îi voi cere să facă parte din viitorul meu. Am să merg pe o singură direcţie. Trecutul rămâne trecut! Indiferent ce se va întampla, indiferent unde voi fi, voi rămâne eu dar cu alte idei. Vreau ca anul astă să mă schimb în bine, să fiu acolo pentru cei dragi, să reînvaţ să am încredere în mine. Vreau ca cei pe care i-am rănit fără să ştiu de ce, fără să nu cer prea multe să poată simţi schimbarea mea. I-am rănit. Am tăiat din ei, bucăţică cu bucăţică. Le-am dovedit că sunt poate copilul pe care nu l-au mai văzut.

Totul a început acum 2 zile. A trebuit să plec dintr-un loc în care începeam să iubesc marea, pescăruşii, să mă bucur de tot ceea ce înseamnă deconectare. Am lăsat în urma mea un sentiment pe care nu ştiu cum sa îl numesc. Am stat şi m-am gândit privind marea, cât de mult te poţi îndrăgosti şi cât de mult te poţi răni. Faptele care ar trebui să fie, lipsesc. Nu ştiu unde să le caut, nu ştiu unde să le gasesc. Dar sufletul, sufletul meu se zbate între tot ceea ce înseamnă iubire, ură, suferinţă, tristeţe. Şi ştiu, te-ai obişnuit să stai şi să mă urmăresti, să fii acolo când poate nimeni nu a fost. Plecare mea a descris bine cuvantul “laş”. Sunt o laşă când vine vorba să iau anumite decizii, sunt o laşă când mă las dusă de val sau când mă prostesc.

Am avut o copilărie frumoasă, o adolescenţă poate mai frumoasă, iar perioada ce a venit după, nu mi-a adus decât bariera de copil-adult. Am o camera roz la 20 de ani( în curând 21), am un câine pe care îl iubesc enorm de mult, am obsesii pentru culoare mov, dar toate astea nu se vor schimba. Nu am să pot dovedi de ce sau cum, dar aş putea dovedi schimbarea mea. Ziceam acum 2 ani că trebuie să mă schimb, să fiu alta. Şi poate că anul ăsta aşa va fi. Aştept schimbarea asta mai mult ca orice. Aştept să lupt pentru ceea ce îmi doresc şi ceea ce vreau. Şi totuşi, dacă voi reuşi, voi fi mândră de mine. Nu trebuie să vină cineva şi să îmi zică “sunt mândru de tine”, pentru că atunci voi şti că o va zice doar pentru a mă face să mă simt bine, dar nu o va face pentru că aşa simte el.

Am plâns pentru prima dată atat de tare încât nici noaptea nu mai pot adormi. Stau şi privesc oraşul în care m-am nascut, în care am crescut ca pe un străin. La fiecare vorbă aruncată, la fiecare cuvânt spus într-o manieră mai urâtă, îmi dau lacrimile. Ieri… ieri am avut primul atac de panică, am rămas fără aer şi am căzut din picioare. Inima îmi bătea atât de tare încât nu am putut să o calmez foarte uşor, lacrimile îmi udau părul şi eu stăteam întinsă pe jos şi priveam tavanul alb. Şi mi-am pus simplu întrebarea “ de ce?”. Nu am ştiut să răspund, am ştiut să stau acolo şi să plâng, să plâng pentru fiecare greşeală făcută, să plâng pentru lucruri care au venit peste mine şi nu am stiut  cum să mă port cu ele.

Aştept ziua în care îmi voi reveni. Aştept să zâmbesc atunci când trebuie, să fiu copil când sunt mult prea rănită şi să fiu matură când trebuie să fiu.

Alexandra